„Nu este nicio prietenie, nicio dragoste precum cea a parintelui pentru copilul sau.” – Henry Ward Beecher

“ Traumele sunt experiențe interne de ruptură (”splitare”) produse de experiențe dificile care generează trăiri copleșitoare pentru psihicul nostru. Datorită acestora, psihicul este forțat să funcționeze într-o anumită măsură pe baza unor mecanisme de avarie, numite de ”supraviețuire”, ca să poată continua să existe și să se dezvolte. Astfel, resursele și capacitățile de la momentul experienței dificile, adverse, sunt ”reorientate”, iar asta se face cu consum de energie și chiar cu blocarea unora dintre resurse și capacități. De aceea, dezvoltarea noastră va fi deficitară pe anumite paliere de funcționare. Psihicul se va modela astfel încât să facă față trăirii copleșitoare care se ”încapsulează” în el (din punct de vedere neurologic este o activare intensă a creierului reptilian, a cărui responsabilitate este supraviețuirea noastră, fără contribuția creierului mare, unde se află capacitățile raționale, verbale). Astfel, este obligat să se apere continuu de el însuși, ceea ce presupune ca procesele psihice să nu se desfășoare sau să nu evolueze la capacitatea pentru care sunt predispuse prin construcția noastră. Deci, putem înțelege acum mai ușor cât de importante sunt efectele traumatizării timpurii, atunci când aceste procese – fizice și psihice, deopotrivă – sunt în plină evoluție. De aceea, aceste experiențe adverse timpurii care generează rupturi (traume) își pun amprenta asupra întregii noastre vieți, deoarece mecanismele noastre de funcționare bazală riscă să fie alterate, cu posibilități limitate de recuperare ulterioară.”  – Psiholog Raluca Butnaru